Sunday, December 30, 2007

Ce si cum voi fotografia în 2008





Ma gandesc ca daca ar exista la pravalie umbre de vanzare (facute ghem, ca lana, sau pe mosoare – intocmai ca atele de cusut rupturile, in calupuri ori pe bucati la metru, cum se gasesc materialele de bumbac si postav din care croitorii intocmesc haine de acoperit corpurile) as cumpara multe. Mi-as face provizii. De ajutor mi-ar fi sa le gasesc intr-o zi pe raft, intre crema de ghete, perii, lavete, perechi de sosete si manusi, undeva unde doar eu sa le vad, cumparandu-le pe loc, fara tocmeala, ca nu cumva sa se razgandeasca vanzatoarea. Tot timpul le-as purta cu mine, si nu zic acum ca la nevoie mi le-as turna in cap, pe strada, devenind astfel invizibila, nu cer imposibilul de la viata, nu. Le voi folosi doar in fotografii, dupa bunul meu plac, indiferent de soare, ba chiar ma vad cu ochii mintii turnandu-le in fasii pe trecatori, usor, cat sa nu bage de seama, asa, peste gura, maini, genunchi si coate, pe pantofi si ghete, urechi. Cred ca m-as simti bine intr-o incapere cu desavarsire nuda, acoperita doar, din loc in loc, cu umbre. Baltoace, fasii, triunghiuri si rotocoale de intuneric, care s-ar muta din loc in loc, pe podea, pereti si tavan, de la rasarit pana la apus. In noptile cu Luna plina ar trebui sa aiba o nuanta albastruie, nu? Nu, pentru ca asa si ziua, pe Soare, ar trebui ca umbrele sa fie aurii, ca bronzul vechi sau mierea de tei, dar nu sunt de obicei. Intr-o asemenea incapere trebuie sa fotografiez, intr-o zi, un rus dansand in picioarele goale pe muzica trupei Sigur Ros, imbracat in pantaloni negri de velur sau din panza de nuanta nisipului senegalez, ciocnindu-se din cand in cand de pereti si fotolii (pana la urma am mobilat camera, un pic) - gaini motate intr-un colt, ciugulind graunte ca de chihlimbar. Rus (doar poate fi foarte bine si mongolez sau islandez) ca sa vorbim mai mult prin semne, gaini pentru ca ma vad crescandu-le intr-o gradina cu tufe colorate, mirositoare. De rasa nobila, tantose si pufoase la pene ca blana de pisica. In lipsa de dansator le-as fotografia pe rand, pe-o masa veche de lemn, in timpul dupa-amiezilor lenese, molesitoare: Compozitie cu gaina nr 1, Compozitie cu gaina nr.124, din cand in cand un huhurez si-o vulpe pe care vie as infasura-o de gatul modelelor adormite in fotoliu (de aceea musai sa fie moale sub spate si sezut, ori va trebui sa am la indemana ceaiuri cu valeriana, somnifere). Desigur, in sedintele de pozat vulpea, pasarile se vor plimba in gradina, civilizat, printre ierburi sau vor picoti in nuci si ciresi, departe de coltii vatamatori. Pentru ca vulpile sunt roscate, in afara de cele polare, iarna, va trebui sa invit doar oameni si oame cu plete rosii, cel mult castanii.

Wednesday, December 19, 2007

Ce am vazut


Azi dimineata, prin fereastra inghetata a dormitorului am vazut o pisica alba, lunga, tarandu-se prin zapada. De la etajul 4 se zarea mica si ascutita, pasind precaut pe urmele lasate de bocancii unui trecator. Petele mari de soare, improscate pe blocurile gri, intregeau fotografia pe care as fi putut s-o fac cu Holga, dar atunci doar ma uitam lung, inveselita, cu burta lipita de caloriferul fierbinte si nasul turtit de geam. Inainte, vazusem cum la coltul strazii umbra unui tanar pe care nu-l cunosc a fost calcata de o Dacie gri, murdara. I-a trecut cu rotile din spate peste cap (si gat, umeri), dar nu s-a petrecut nimic tragic, baiatul si-a vazut de drumul lui, cu toate cele la locul lor si-o sacosa in mana, soferul la fel, a plecat incet, patinand usor pe gheata. Pisica se refugiase sub tufe, in gradina din fata blocului, un caine slab si la fel de alb a venit s-o miroasa, latrand, l-am pozat impreuna cu un altul, ce-si bagase nasul sub coada lui, insa pentru ca distanta e mare de la etajul 4 pana jos, in zapada, se vor vedea doar doua animale abstracte conturate printre petele de soare. In autobuz, nurca cu iz de naftalina ce imbraca o batrana si-a lasat parul pe maneca mea stanga.

Pentru ca va mai dura mult pana sa-mi developez si scanez filmul din burta aparatului, va arat fotografii vechi cu matze care nu mai traiesc de multa vreme, dar in poze nu se vede asta, asa ca putem sa ne prefacem ca le stim vii, torcatoare si calde. Fermierul care le hraneste cu lapte din ugerul vacii poate ca mai traieste, si daca da, sigur a trecut de 90 de ani. Iepurele sare peste masina doar in fotografie, in rest, va spun eu ca nu s-a petrecut niciodata asa ceva.

Wednesday, December 12, 2007

Negre


Gravura in mi bemol

Citat:
"In partea stanga a fotografiei se inalta casa domnului Hans. Era acoperita de iederea.Printre frunzele cerate, o alta planta agatzatoare, cu flori rosii, aprinse. Curtea este plina cu tufe de maces si trandafiri. La masa din spatele Elisei se vede un preot. Este foarte gras. Mananca peste fript dintr-un vas de lemn. Blitz-ul il surprinde in timp ce-si linge degetele pline de grasime de la o mana, in timp ce cealalta si-o plimba prin par. Poalele sutanei ii sunt murdare cu noroi. Mai departe, in adancime, printre meri, doua pisici se cotoiesc. Se vede gura ranjita a femelei apucate de ceafa de un motan tarcat, vanjos. In chiar fatza obiectivului se deseneaza Elise. E imbracata intr-o rochie alba, dantelata, fara guler. Tine picioarele lipite unul de altul. Zambetul ii este indoielnic. Ochii, tristi. Parul ii este legat la spate, intr-o coada groasa. In dreapta cadrului se vede o jumatate de mana. Pare mana domnului Hans ",

"Gravura in mi bemol", Cristian Robu-Corcan.

Monday, December 10, 2007

Works on paper , Ion Zupcu

WORKS ON PAPER was published by Park Island Press-New York with the support of ClampArt Gallery, Halsted Gallery and Studio 391 Gallery.

''His photographs do not look like their ''subjects''. By aiming his camera at nothing more than paper and light, he dissolves the very idea of the subject. Zupcu's photographs show us something more than our eyes would see; he shows us what only he ca see.''-Jan Staller from the Introduction.

http://www.ionzupcu.ro/

Sunday, December 9, 2007

Un om vindea miere




In borcane grele, pantecoase. Dare lungi, lipicioase, s-au scurs pe strada pe langa stalpii de iluminat, stinsi ziua, pentru ca atunci e soare, s-au subtiat pe asfalt, in baltoace, care acum, tocmai de aceea, miros a salcam, tei, si-a pantec de albina.

Saturday, December 8, 2007

Trecatori




Oameni care s-au plimbat prin fatza mea, pe jos sau pe sus, pe unde au vrut ei.

Wednesday, December 5, 2007

Portretele dragului domn Hrabal





Fragment: Peste fotografiile cu Hrabal am dat intr-o mica librarie din Varsovia, la o aruncatura de bat de raul Vistula, peste drum de un garaj unde noaptea se tineau chefuri cu bere ce avea sirop de zmeura in ea, si pe care trebuia s-o bei cu paiul. In librarie erau carti in polona si engleza, fotolii desperecheate, moi, canapele, pereti colorati, cafea, ceai, tarte cu fragi, un leagan agatat de tavan si multe, multe albume de fotografie artistica. Cartile postale cu portretele reproduse erau frumos asezate langa o canapea rosie. Intr-una (fotografie din 1923) Hrabal e mic, are un ghiozdan in spinare si-o basca pe cap, la fel ca ceilalti doi baieti de langa el. Sunt insirati ca intr-o scara a magarului, in mijlocul drumului, pe pamantul batatorit. Toti trei au uniforme cum nu se mai poarta acum, strengaresti, si-si tin mainile in buzunare. Undeva in departare, in stanga, este o casa mica. La drept vorbind nu pot sa jur care dintre ei este Hrabal. Cred ca cel mai mic si mai abulic dintre ei - nu se uita la fotograf, ci undeva in sus, spre stanga mea si dreapta lui - insa s-ar putea sa ma insel.

Tot eseul in revista Idei in Dialog, numarul din decembrie, si pe Liternet:
http://atelier.liternet.ro/arhiva/5143/Alina-Andrei/Portretele-dragului-domn-Hrabal.html

Tuesday, December 4, 2007

Printese date uitarii sau necunoscute


ilustratii de Rebecca Dautremer, texte de Philippe Lechermeier, traducere din limba franceza de Serban Foarta.
Miercuri, ora 19.00, Libraria Carturesti - Bucuresti.

Sunday, December 2, 2007

Tihna

Citate:
"Dar niciodata n-am pandit pe nimeni, ma gandeam. Si niciodata n-am sa descos pe nimeni, ma gandeam-dar in zadar cautam ceva, orice, numai sa fie, pentru ca in afara de cateva programe de filme si de biletul de iesire din spital, care-mi era deja cunoscut, n-am gasit nimic. De parca n-ar exista pe lume aparat de fotografiat personal, numai automate care fac fotografii la minut, pentru legitimatii. De parca ei nu i-ar fi facut nimeni acele fotografii in costum de baie sau nuduri abia vizibile din cauza subexpunerii hartiei, pe care fiecare femeie le ascunde in fundul sertarului. Apoi am rasfoit toate cartile si albumele, dar nici macar o floare presata"

"Jordan mi-a si dat o fotografie care fusese facuta in cabana de vanatoare apartinand Internelor, situata in padurile din zona Orseg, aproximativ in zilele cand colegii de an ai tatalui meu, cei de la sectia maghiara-istorie, pregateau cocteiluri Molotov in sticle de bere Kobanyai. E o fotografie de marimea unei ilustrate, cu marginile zimtate, nu-i o opera de arta, dar e bine conceputa, si nici macar nu-i ingalbenita. Cei trei stau la o masa de bucatarie facuta din scanduri, in fatza lor, pahare si o cana din sticla plina pe trei sferturi cu vin, in spatele lor, intunericul camerei din interior. Tata e imbracat intr-un pulover pe gat, sta la mijloc, mama isi apleaca lejer capul pe umarul lui, are buzele intredeschise. In dreapta, Eva e rezemata intr-un cot, isi tine barbia in palma, iar intre doua degete o tigara, cealalta mana e pe mama mamei, dar asta nu se vede clar din cauza canii. Toti trei se uita in lentila unui Zorki si asteapta ca declansatorul sa expuna. In privirile lor nu se desluseste nimic artificial. Nu zambesc si nu se uita visator in gol. Se vede pe ei ca sunt fericiti"

Attila Bartis, "Tihna". In urmatoarea pagina, care este si ultima, stii ca cititor ca cel care scotocise prin casa si in final primise o fotografie, se va sinucide. Eroul principal se va omori, sau mai bine spus autorul isi va ucide personajul. Asa am priceput eu, si daca nu stau lucrurile asa ... ma abtin sa spun mai departe.

Friday, November 30, 2007

Portret de dulau cu cetatenie franceza

Citat:
"A inceput din intamplare, ca de obicei. Ne-a vizitat un fotograf care, sub pretextul ca vrea sa faca un studiu artistic al peluzei cu lavanda, cauta, de fapt, un paharel pe gratis. Eu nu prea i-am acordat atentie, doar l-am adulmecat in treacat, dar el si-a lasat pe masa paharul suficient de mult timp, pentru a ma prinde in cadru, asa, in joaca. Imi aduc bine aminte ...mi-a prins silueta, cu soarele luminand dindarat - contre jour, cum spunem noi, francezii -si, oprindu-ma sa ud o muscata, l-am auzit spunand ceva despre nobletea salbaticiei.
La momentul respectiv n-am dat atentie. Unii sunt fotogenici, altii, nu. Dar, cateva saptamani mai tarziu, m-am descoperit intr-o revista. Poza color, in toata splendoarea, cu mustatile zburlite, coada in vant -esenta vie a neinfricatului caine de paza. Si se mai spune ca aparatul de fotografiat nu minte. Nici n-au idee! "
,

Peter Mayle, "Viata de caine"

Monday, November 26, 2007

Mishima n-a mai vrut sa traiasca



Japonezul numit Yukio Mishima, ce intr-o dimineata a lasat pe masa o foaie de hartie pe care a scris: "Viata omului e scurta, dar eu as vrea sa traiesc vesnic", s-a sinucis. Si-a facut seppuku pe 25 noiembrie 1970, dupa ce-a incercat sa dea o lovitura de stat, si-a esuat, soldatii carora le-a vorbit de sus, de la balconul Ministerului Apararii Nationale, razandu-i in nas si aratandu-l cu degetul, dar asta se stie, chiar si cei care n-au citit Templul de aur si Confesiunile unei masti au auzit de japonezul ticnit ce se credea samurai si si-a facut harakiri, la fel ca-n filme, doar ca in cazul lui sangele ce-a tasnit a fost adevarat, la fel si matele pe care a avut grija sa le pastreze in abdomen, cu bucati de vata puse nu-stiu-cum-si-nici-nu-vreau-sa-aflu. Cu o noapte inainte varase in plic ultimul manuscris, ce trebuia predat editorului, iar in drum spre locul unde avea sa se omoare, si-a purtat sabia din secolul al XVII-lea si pumnalul. Dar nu voi vorbi despre cum si de ce si-a luat viata, nici despre cartile lui, ci despre fotografiile in care l-am vazut incruntat, imbracat, dezbracat, cu si fara sabie, copil si matur, viu si mort. Intr-una dintre ultimele posturi in care a fost fotografiat, pe vremea cand inca mai respira, e cu pumnul ridicat in aer si-o mana-n sold. Uniforma militara stramta, cu multi nasturi. Teatrala. Era in acel balcon, iar dupa ce l-a parasit intrand din nou in cladire, si-a abandonat si corpul, ucigandu-l. Intr-un portret facut in copilarie (anul 1931) pare fragil si serios. Privire de pasare curioasa, plapanda. E tot in uniforma, banui ca scolara. Simpla.

Nu-mi amintesc acum intocmai scena din Confesiunile unei masti, in care descrie pictura in care Sf. Sebastian e strapuns de sageti, si-n in fata careia se masturba eroul romanului, dar cred ca seamana mult cu fotografia in care Mishima s-a lasat legat de copac. Trupul aproape gol, pantecul scobit si carnea tare intepata de fier. In carte, episodul cu pricina e mai socant decat fotografia. In imagine nu vezi un om martirizat, ajuns sfant, ci un barbat legat la maini, ce se preface ca sufera si ca e iluminat de un extaz mistic. Cel putin asta observ eu. O scena teatrala, destul de prost jucata, nu m-a apucat jalea vazand-o si nici nu m-a socat. Marguerite Yourcenar pomeneste in eseul sau dedicat lui Mishima de o fotografie de grup, in care, pe langa scriitor, apar si tinerii care aveau sa asiste la sinucidere. Toti in uniforme militare ce aduceau cu cele germane. Pe Internet am gasit o poza care pare intocmai ca cea descrisa de Yourcenar, insa nu pot sa bag mana in foc. Reproducerea e prea mica si tulbure. Se pomeneste si de o fotografie cu familia la ceremonia funerara, la care au participat parintii, sotia si mii de persoane, precum si batranul Kawabata, cel care peste putina vreme avea sa-si urmeze prietenul in moarte, deschizand robinetul de gaz.

Thursday, November 22, 2007

Fotografiile lui Schlink

Citat:
"De aici inainte, pe filele insemnarilor autobiografice apare lipita cand si cand o fotografie: tatal meu cu un coif de hartie pe cap, calarind un cal de lemn, familia la masa in chioscul din gradina, taica-meu in costum cu cravata, in prima zi de gimnaziu, toata familia pe biciclete, fiecare cu cate un picior asezat pe pamant si cu celalalt apasand pe pedala, ca si cum ar porni la drum in clipa urmatoare. Cateva fotografii erau puse intre pagini, separat. Bunicul ca elev, ca tanar casatorit, ca pensionar si cu cativa ani inainte de moarte. Mereu are o privire grava, trista, pierduta, ca si cum n-ar vedea pe nimei in jur. In ultima fotografie, gatul subtiat de batranete, cu fatza brazdata de riduri, iese din gulerul prea larg al camasii asemeni capului unei broaste testoase din carapacea ei; privirea a devenit tematoare iar sufletul pare pregatit sa se izoleze indaratul unor incapatzanari si a necomunicarii cu semenii".

Bernhard Schlink, Intoarcerea acasa.
La cateva pagini departare, acest bunic va muri calcat de masina.

Wednesday, November 21, 2007

Sunday, November 18, 2007

Wednesday, November 14, 2007

Sindromul Stendhal

Citat:
Sindromul Stendhal, spune Angel, e un termen medical. E atunci cand o pictura sau orice forma de arta sunt atat de frumoase ca-l coplesesc pe privitor. E un soi de soc. Atunci cand a vizitat Biserica Santa Croce din Florenta, in 1817, Stendhal a declarat ca aproape a lesinat de incantare. Inima incepe sa-ti palpite necontrolat. Ametesti. Atunci cand privesti o opera de arta magistrala, uiti cum te cheama, uiti pana si unde te afli. Se poate lasa cu depresie sau sfarseala. Amnezie. Panica. Atac de inima. Colaps.

Cnuck Palahniuk, Jurnal.

Spre sfarsitul romanului, invitatii la un vernisaj mor in incendiu, chiar si cei ce se aflau langa ferestrele si usile deschise. Pompierii si politistii care au intrat in sala au incremenit si ei in fatza tablourilor, zambind. Asa si-au dat duhul. Incremeniti de extaz.

Mai multe despre sindromul Stendhal, intr-un articol in care un psihiatru italian spune ca statuia lui David provoacă dezechilibru mental la persoanele sensibile:
http://www.postamedicala.ro/arhiva/decembrie-2005/statuia-lui-david-provoaca-dezechilibru-mental-la-persoanele-sensibile-.html

Wednesday, November 7, 2007

Kermit pe fond verde

Ce patesc soarecii de biblioteca

Un barbat ce traieste doar intr-o carte, poarta numele de Carlos Brauner, e bibliofil si locuieste in Uruguay. Pentru ca iubea slovele ca nimeni altul, devora zi si noapte volumele care-i cadeau in mana, impreuna cu pastile si caramele, in casa lui in care mi-ar fi placut sa intru dar nu m-a invitat niciodata. Cele 20.000 de carti ii invadasera toate odaile, se inaltasera din podea pana in tavan, chiar si-n bucatarie si-n baie, pe toti peretii, unde se obisnuise sa nu mai foloseasca strop de apa calda, pentru ca aburii sa nu dauneze foilor fragile. In dormitor, somnul ii era tulburat de scriitorii francezi din veacul al XIX-lea, si ca sa faca loc altora, si-a vandut masina unui prieten, pentru a-i gazdui in garaj. Pe pat avea vreo 20 de carti care formau un corp omenesc, iar cel ce vazuse ciudatenia, pe furis, deslusise la cap un volum al contelui de Siruela, si Breviarele editurii Fondo de Cultura Economica, la picioare. Nu citea oricum. Anumite volume le rasfoia doar la lumina lumanarilor infipte intr-un sfesnic de argint, dar numai cele scrise pana la inceputul secolului XX, si la fel, vinul baut se potrivea intotdeauna cu savoarea textului citit. Dar s-a intamplat ce s-a intamplat (un mic incendiu), dupa care si-a vandut locuinta si-a disparut cu toate cartile sale, undeva la dracu, la ocean, intre lagune batute de vant si dune de nisip, unde traiau doar cativa pescari de creveti si alte lighioane marine. Tocmai acolo a tocmit un zidar sa-i toarne fundatia de ciment, pe care, drept caramizi, si-a folosit volumele din biblioteca. Borges, Kafka, Spinoza, Kant, Camus si Aristotel, Shakespeare si alti asemenea legati intre ei prin mortar, s-au transformat in ziduri, in „Casa de hartie“.
Despre cum arata domnul Carlos Brauner stiu dintr-o fotografie povestita si facuta de un alt bibliofil. Din cate am inteles, in dreptunghiul de hartie se vede un barbat cam la 50 de ani, „cu trasaturi fine si ochi vehementi, cu parul dezordonat dat pe spate“, imbracat in camasa. Statea picior peste picior, langa o masuta plina de carti, si „afisa un neasteptat aer mitocanesc“. Nu vreau sa spun mai multe despre dansul si despre casa de la ocean, oricum,sfarsitul nu e tocmai de bine, desi o prietena ma contrazice, spunand ca doar asa se putea salva personajul. Trebuie sa amintesc un lucru: nebuni ca Brauner mai sunt slava domnului in cartea cu pricina! La un congres al scriitorilor o cunoscuse pe numita Bluma Lennon. Au baut tequila si si-au impleticit picioarele intr-un pat , asa cum deoseori se intampla la astfel de reuniuni culturale. Dupa, femeia i-a daruit un exemplar zdrentuit din „Hotarul de umbra“, de Joseph Conrad, s-a intors in Anglia, unde dintr-o librarie din Soho si-a cumparat „Poemele“ lui Emily Dickinson, ca ajungand la al doilea poem, sa fie lovita de-o masina in timp ce traversa strada. Cu moartea ei si incepe „Casa de hartie“ de Carlos Maria Dominguez, ce imediat dupa decesul Blumei, a spus mai departe: „Cartile schimba destinul oamenilor“. Pentru ca cititorilor sa le intre bine in cap ce inseamna obsesia livreasca, scriitorul a povestit mai departe ca un biet profesor a ramas hemiplegic, dupa ce i-au cazut in cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanica, un alt om si-a rupt piciorul incercand sa ajunga la „Absalom! Absalom!“, de Faulkner, ca un nenorocit sa se imbolnaveasca de ftizie in subsolurile arhivei publice. Ii dau crezare! Momindu-ma ca sa citesc in continuare, Carlos Maria Dominguez a scris intocmai: „si-am cunoscut chiar si-un caine chilian care a murit in urma indigestiei provocate de Fratii Karamazov, dupa ce i-a devorat cu furie paginile, intr-o dupa-amiaza“.
Un personaj la fel de obsedat de slove, ca si bibliofilul sud-americanului Dominguez , este nefericitul cehului Bohumil Hrabal, din „O singuratate prea zgomotoasa“. Acel barbat care timp de 35 de ani a presat deseuri de hartie intr-o pivnita colcaitoare de soareci. Salvand de la pierire cateva carti valoroase (multe ar putea spune optimistii, prea putine, pesimistii), avea locuinta sufocata, de te miri ca ii mai incapea trupul. Deasupra patului inghesuit apasau aerul teancuri grele, de care se temea ca intr-o noapte il vor sufoca in somn, strivindu-l „ca pe un paduche“. Pana si deasupra WC-ului, pe scanduri, pana la tavan erau:„cinci chintale, e de-ajuns o singura miscare gresita, o simpla ridicare in picioare m-ar face sa izbesc etajera si o jumatate de tona de carti s-ar prabusi peste mine tocmai cand am pantalonii descheiati“. In cosmarurile din timpul zilei, pe care le visa cu ochii deschisi, se gandea ca acele volume uneltesc impotriva sa, punand la cale o razbunare, ca pedeapsa pentru toti soarecii striviti impreuna cu hartia veche. E bine de stiut ca in Praga, Hrabal a lucrat timp de mai multi ani la Centrul de colectare a deseurilor. De curand, ramanand peste noapte la cineva, la ore tarzii am scotocit in biblioteca gazdei. Cu ochii pe jumatate inchisi de somn am pus la loc albumele de fotografie (Brassai, Bresson), insa cas, fara sa le asez cum trebuie. Spre zori, desi patul nu era chiar aproape de rafturi, am visat ca toate acele volume mi-au cazut in cap, chiar m-am trezit brusc din cauza durerii ascutite.
Nu in ultimul rand, in „Orbirea“ lui Elias Canetti, savantul Kien nu concepea ca exista viata si in afara dulapurilor in care sedeau toti clasicii. Stapanea cea mai mare biblioteca din oras, avand o singura temere: despartirea de tomurile sale, care, ar fi insemnat pentru el o reala orbire. In lumea alienata in care traia, nu se puteau intampla decat grozavii, pentru ca in final chiar savantul sa-si incendieze biblioteca, razand rasunator. Prizoniere intre pagini, literele isi dadeau duhul neputincioase, Kien murind in flacari, in mijlocul cartilor sale dragi.
Romanul „Orbirea“ s-a publicat in 1935, „O singuratate prea zgomotoasa“ - 1980, iar nuvela „Casa de hartie“ in urma cu cativa ani. Mai spun doar ca Borges isi imagina Paradisul sub infatisarea unei biblioteci, si mereu imi amintesc ca a orbit de tot abia dupa ce a fost numit in functia de director al Bibliotecii Nationale din Argentina. Dar poate ca ma insel.

http://www.bookblog.ro/category/carti-si-alte-obsesii/

Sunday, November 4, 2007

7 zile (Maramures), Lumpan (New York)



7 ani in Maramures, editie bilingva (romana-engleza), 203 pagini, 26x21cm, cu o prefata de Mircea Cartarescu si o postfata semnată de Grupul 7 zile, Editura Humanitas 2007.
Citat: Dincolo de imaginarul uzitat în albumele turistice si compus din catrinte, colaci, copii imbujoraţi, opinci si culori stridente se afla un alt fel de Maramures – unul halucinant, fragil, supus unor schimbari sociale postrevolutionare dramatice. Un Maramures pe alocuri ironic, tandru, isteric, hilar, care trebuie deconstruit pentru a fi repus in adevarata lui lumina.

http://www.7zile.ro/index.php

Dragos Lumpan - Sihastria Putnei: Figuri din viata monahala. Expozitie foto si multimedia, realizata după un concept de Celia Ghyka, este organizata de Catedrala Saint John the Divine în colaborare cu Institutul Cultural Roman din New York.
Locatie: Catedrala Saint John the Divine
(1047 Amsterdam Avenue, at 112th Street, New York). Poate fi vizitata pana pe 30 noiembrie.
http://www.icr.ro/filiale/evenimente_a.php?cod=378&cod_filiala=9